Chiar, de ce o faci?
De ce simți nevoia să controlezi totul în jurul tău?
De ce stai să îți frămânți mintea peste măsură, să planifici fiecare detaliu?
Îți spun eu de ce: pentru că ți s-a băgat în cap că, dacă nu ești mereu „în control”, atunci ești slab.
Vulnerabil(ă). Expus(ă).
Toată goana asta după control nu e decât un act disperat de a îmblânzi ceva ce, sincer, nu poate fi îmblânzit.
Viața.
Da, exact, viața aia care îți servește surprize și care îți dă palme pe nepregătite, chiar când credeai că ai așezat perfect toate piesele puzzle-ului.
Încerci să controlezi fiecare mișcare, fiecare reacție, fiecare rezultat, doar pentru a simți că ești în siguranță.
Dar de câte ori ai reușit cu adevărat? Și cu ce cost?
Adevărul, pe care mulți dintre noi refuzăm să-l acceptăm, e că nevoia asta de control vine din frică.
Frica de necunoscut, frica de eșec, frica de a pierde ceea ce iubim sau de a nu ajunge unde ne dorim.
Sună cunoscut?
Ne dorim să credem că putem „fixa” totul, ca și cum viața ar fi o mașinărie pe care, dacă o șurubărim suficient de bine, va funcționa mereu fără rateuri.
Dar realitatea e că viața e haotică, imprevizibilă și uneori total absurdă.
Așa că, mai întreb încă odată: de ce o faci?
Iluzia controlului
Ce încerci să controlezi, de fapt?
În mod ironic, toată această nevoie de control nu face decât să creeze o iluzie: o senzație de siguranță care nu rezistă în fața imprevizibilului.
Nu s-a ăntâmplat niciodată și, crede-mă, tu nu vei fi excepția de la regulă.
De fapt, ți s-a vândut un concept fals.
Așa funcționează societatea modernă — îți vinde ideea că, dacă nu ai totul sub control, ești cumva insuficient(ă).
Marketingul, rețelele sociale, oamenii care se laudă cu „viața perfectă” — toți te împing să crezi că eșecul apare doar dacă nu te-ai pregătit suficient.
Și atunci tu ce faci?
Devii obsedat(ă) de planificare, ca și cum fiecare mișcare a ta trebuie să fie milimetric calculată.
Dar știi ce?
Controlul nu e sinonim cu puterea.
E doar o iluzie creată să te facă să te simți mai bine în fața unei realități de care, în mod fundamental, ți-e frică.
Nu ești singurul(a). Cu toții avem momente când simțim că viața e o forță haotică și vrem să avem măcar un punct stabil. Însă când acest punct devine o obsesie, ceva se rupe. Începi să confunzi controlul cu fericirea, și asta e o capcană perfidă.
Ai observat vreodată cât de puțin control ai, de fapt?
Da, poți să îți planifici ziua, să îți programezi întâlnirile și să îți stabilești obiective, dar toate astea pot fi date peste cap într-o secundă.
O decizie pe care o ia altcineva, un accident, o veste neașteptată și totul se schimbă. Și asta nu e ceva ce poți preveni, oricât de mult te-ai chinui să îți pregătești terenul.
Așa că, de ce te consumi atât?
Pentru că ai fost învățat(ă) să te temi de necunoscut.
Și, într-un fel, e normal — e uman să vrei să știi ce urmează, să simți că ai un cuvânt de spus în ceea ce ți se întâmplă.
Dar să crezi că asta se traduce printr-o „viață controlată” e o naivitate.
Controlul absolut e un mit, și tot ce face e să te îndepărteze de bucuria de a experimenta viața așa cum e: imperfectă, imprevizibilă și plină de surprize.
Acceptă că uneori lucrurile se întâmplă pur și simplu, fără să fie nevoie de o justificare.
Nu înseamnă că trebuie să renunți la planuri sau la obiective.
Înseamnă doar că ești pregătit(ă) să le ajustezi, să improvizezi și să înțelegi că adevărata putere vine din adaptabilitate, nu din rigiditate.
Filosofia Ubuntu
Hai să schimbăm puțin perspectiva.
Dacă tot am vorbit despre obsesia de a controla totul și despre efectele ei negative, să vedem cum altfel am putea aborda viața.
Aici intră în scenă o filozofie africană profundă și frumoasă: Ubuntu.
Poate ai mai auzit de ea, poate nu, dar conceptul ăsta simplu poate schimba complet felul în care ne raportăm la lumea din jurul nostru și, mai important, la ideea de control.
Ubuntu se traduce, în esență, prin „Eu sunt pentru că noi suntem.”
Adică, existența mea, valoarea mea și chiar identitatea mea sunt legate de ceilalți, de comunitatea din care fac parte.
Suntem interconectați, și asta ne face mai puternici și mai împliniți.
Când trăiești cu acest principiu în minte, înțelegi că viața nu e despre a deține controlul absolut, ci despre a accepta că ești parte dintr-un întreg mai mare decât tine.
Dorința asta de a ține totul sub control vine dintr-o obsesie a individului pentru sine, din ideea că totul trebuie să graviteze în jurul „meu” și al planurilor „mele”.
În schimb, Ubuntu îți spune că singurul mod prin care poți trăi cu adevărat e să îți dai voie să te conectezi cu ceilalți, să colaborezi, să împarți și să înțelegi că nu ești singur(ă) în fața provocărilor.
Filosofia asta ne arată că puterea adevărată vine din colaborare, nu din competiție; din acceptare, nu din control.
Ubuntu ne învață că, dacă îți petreci viața încercând să controlezi totul, te izolezi.
Încerci să devii o insulă, când, de fapt, ești doar un val într-un ocean de oameni, experiențe și întâmplări care se influențează reciproc.
Viața e fluidă, e conectată, și oricât de mult ai încerca să o fragmentezi în părți mici pe care să le gestionezi, ea tot va curge în direcția pe care o vrea.
Gândește-te la asta: când lucrurile nu merg cum ai planificat, ce faci de obicei?
Te închizi în tine, te frustrezi și te apuci să cauți vinovați.
În schimb, Ubuntu îți spune să îți întorci privirea spre ceilalți, să îți găsești echilibrul în conexiunea cu cei din jur.
Dacă îți dai voie să îți deschizi inima și să renunți la controlul strict, vei descoperi că există mereu cineva gata să îți întindă o mână, să îți ofere o soluție la care poate nici nu te-ai gândit.
Un proverb african spune că „Dacă vrei să mergi repede, mergi singur; dacă vrei să mergi departe, mergi împreună cu ceilalți.”
În fond, asta e adevărata eliberare: să înțelegi că nu trebuie să deții controlul absolut.
Amintește-ți că nu ești niciodată cu adevărat singur(ă) și că adevărata stabilitate nu vine din control, ci din legăturile pe care le creezi cu ceilalți.
E despre a îmbrățișa incertitudinea și a avea încredere că, în cele din urmă, totul va avea un sens.
Eliberează haosul interior
Deci, ce-ai să faci?
O să continui să îți frămânți mintea și să încerci să controlezi totul până când ești prea obosit(ă) să te mai bucuri de ce ai în față?
Sau o să iei o pauză și o să accepți că, uneori, lucrurile trebuie să fie lăsate să curgă?
Știu, e mai ușor de zis decât de făcut.
E greu să renunți la o iluzie atât de bine împământenită, care ți-a fost vândută ca fiind singura cale spre succes. Dar, ce ai de pierdut dacă încerci altceva?
Gândește-te puțin la asta: când ai fost ultima dată cu adevărat prezent(ă) într-un moment fără să îți faci griji pentru următorul?
Când te-ai bucurat pur și simplu de o discuție, de un peisaj, de un zâmbet, fără să simți nevoia să știi ce urmează sau să controlezi direcția în care merg lucrurile?
Poate că tot ceea ce încerci să eviți prin control — frica, nesiguranța, surprizele neplăcute — sunt exact lucrurile care îți lipsesc ca să trăiești cu adevărat.
Poate că viața nu e despre a ști mereu ce urmează, ci despre a fi destul de curajos(ă) să accepți că nu vei ști niciodată. Și poate că, tocmai în acest necunoscut, se ascunde libertatea pe care o cauți.
Așa că, mai întreb o dată: de ce o faci?!
[IG]