E momentul să dăm cărțile pe față.
Ascultă-mă bine: nu te mai îmbăta cu apă rece.
Viața nu e un bal mascat unde te poți ascunde sub o mască, așteptând să fii curtat(ă).
Și nici măcar nu e o loterie unde poți câștiga lozul cel mare.
Nu, nu în lumea asta.
Nu te-am prins oarecum cu garda jos?
Nu te-am făcut să te întrebi, măcar pentru o secundă, dacă nu cumva ai fost prea naiv(ă)?
Ah, și cum îți place să te vaiți: „E greu”, „N-am noroc”, „De ce eu?”
Încetează!
Încetează cu bocetul ăsta ieftin și cu dramatismul de doi bani.
Ești gata să auzi adevărul? Bine.
Viața nu-i un joc cu premii de consolare. E o luptă, un ring unde fiecare dintre noi trebuie să boxăm cu propriile fantome, frici, și da, cu inevitabilul acela sumbru: moartea.
Ce, te-am speriat?
Ei bine, asta era și intenția. Pentru că adevărul crud, gol-goluț, este că, în ciuda tuturor planurilor tale minunate, a speranțelor și viselor tale înfloritoare, vine o zi când scena se închide.
Life is a bitch and then you die.
Brutal, dar real.
Doar când ai picioarele bine înfipte în pământ poți construi ceva care să reziste.
Așa că, hai să renunțăm la iluzii și să discutăm deschis.
Ce o să faci cu timpul pe care îl ai? Cu zilele, orele, minutele? Cu fiecare bătaie de inimă, care, fie că-ți place sau nu, te apropie de final?
Ești pe cont propriu
Ți-ai spălat de pe față machiajul iluziilor, așa-i?
Bine ai făcut.
Privim adevărul în față, fără filtre, fără să ne ascundem în spatele unor hashtag-uri motivaționale de Instagram.
Începe să-ți asculți pașii. Fiecare ticăit al ceasului este un memento mori, un „amintește-ți că vei muri”.
Da, vei muri.
Asta nu este o amenințare, este o promisiune, singura certitudine pe care o are orice muritor.
Îți place să te crezi nemuritor, să tratezi zilele ca pe niște drepturi garantate, dar ele sunt de fapt un bonus, un credit deschis care se va închide fără preaviz.
Și ce faci tu cu acest credit? Te plângi. Te plângi că lumea e nedreaptă, că șeful te sufocă, că partenerul nu te înțelege, că politica e o mizerie.
Și poate că ai dreptate. Dar ce folos?
Ce câștigi dacă stai într-un colț și te lamentezi? „Ah, ce viață tristă am!”
Pune frână. Ridică-te. Privește în jur.
Viața nu e dreaptă, așa că nici tu nu trebuie să fii. Fii isteț. Fii viclean. Fii cel care râde ultimul.
Nimeni nu vine să-ți salveze ziua. Nu există cavaleri în armuri strălucitoare.
Ești doar tu cu tine.
Și cu cât mai repede înțelegi că lumea nu-ți datorează absolut nimic, cu atât mai repede vei începe să trăiești – nu doar să exiști, să respiri și să ocupi spațiu.
Acum să vorbim despre frici.
Le ai, le am, le are toată lumea.
Dar tu le lași să te domine. Le lași să-ți guverneze fiecare mișcare, fiecare decizie.
Frică de eșec, frică de rușine, frică de sărăcie, de boală, de singurătate.
Dar știi ceva?
Frica este ca și cum ai plăti dobândă la un credit pe care nu l-ai luat niciodată. E o risipă de energie și de timp.
Și acum, ce o să faci? O să stai cu brațele încrucișate și o să aștepți sfârșitul? Sau o să iei viața de gât și o să-i spui: „Boss, nu tu mă conduci, eu sunt la volan!”?
Nu te voi minți – nu va fi ușor. Dar cel puțin vei trăi cu adevărat, nu vei fi doar o umbră care se târăște de la un „Paște fericit!” la altul.
Nu-ți place ce auzi, nu-i așa?
Te irită, te scoate din sărite.
Bine!
Asta înseamnă că încă mai există o scânteie în tine, o dorință de a lupta, de a te ridica deasupra mediocrității confortabile în care te-ai cuibărit. Iar asta e tot ce ai nevoie – să simți acel disconfort, să te agiți, să te zbați.
Universul nu-ți datorează nimic
Ai crezut că până acum a fost dur? Nici nu ne-am încălzit.
Dacă ai înțeles măcar jumătate din ce ți-am zis până acum, ești pe calea cea bună. Dar nu te ridica prea mult în slăvi – căci modestia e virtutea celor puternici, iar aroganța, biletul spre eșec al celor slabi.
Fiecare stea din imensitatea asta cosmică, fiecare planetă, fiecare asteroid, fiecare moleculă ce dansează în univers nu-ți datorează absolut nimic.
Șocant, nu?
Universul funcționează pe principii care, pe noi oamenii, nu le înțelegem, și așa va fi mereu.
Tu te zbați acolo, pe Pământ, ca un viermișor pe care universul nici nu-l observă.
Sunt un mic vierme pe o planetă nesemnificativă.
Ai înțeles, măcar de data asta?
Ai înțeles că nu ești centrul universului, că drama ta personală e doar o picătură în oceanul cosmic?
Este un adevăr care doare, dar doar așa poți învăța să îți trăiești viața cu adevărat.
Nu așteptând ca cineva sau ceva să-ți recunoască valoarea sau să-ți ofere ceva pe tavă.
Acum, când te simți mic și neînsemnat, ai două opțiuni: să te lamentezi în continuare despre cât de nedrept e totul sau să-ți iei inima în dinți și să îți creezi propriul univers în care să domini.
În care să fii tu stăpân, nu un simplu spectator la spectacolul altora.
Și vezi tu…
Atunci când te eliberezi de povara de a fi important pentru lumea asta vastă și rece, când înțelegi că nimeni nu-ți datorează nimic, nici un compliment, nici o șansă, nici măcar o privire… atunci începi să trăiești cu adevărat.
Începi să te bucuri de fiecare rază de soare ca și cum ar fi ultima, de fiecare zâmbet ca și cum ar fi cel mai sincer, de fiecare clipă ca și cum ar fi eternă.
Pentru că nu ai nimic de pierdut.
Tocmai pentru că ești insignifiant(ă), ești liber(ă).
Liber(ă) să faci ce vrei, să creezi propriile reguli, să-ți sculptezi propriul destin.
În acest vast gol, nimeni nu vine să-ți spună ce să faci, cum să trăiești sau să-ți impună limite.
Și… nu mai aștepta aplauze, medalii sau confirmări.
Singura aprobare de care ai nevoie e aceea pe care ți-o dai tu însuți, și poate că, la sfârșitul zilei, să te poți privi în oglindă și să zici: „Am făcut tot ce am putut”.
Şi când zic „tot ce ai putut”, nu mă refer la jumătăți de măsură, la tentativa aia de alergat cu frâna de mână trasă.
Nu, vorbesc despre a-ți arunca întreaga inimă și suflet în bătălia asta, despre a lăsa totul pe teren, fără să te gândești la ce o să spune lumea.
Vei muri mâine! Ce faci cu asta?
Acum, că te-am adus la firul ierbii și ți-am arătat cât de gol e cerul de promisiuni, să ne întoarcem la subiectul care te face să înghiți în sec.
Mortalitatea ta.
Da, ești muritor. Știri de ultimă oră, nu? Ai auzit asta de mii de ori, dar ai ascultat cu adevărat?
Pentru că dacă ai fi ascultat, ai fi trăit fiecare zi ca și cum ar fi ultima.
Nu în stilul ăla de telenovelă, cu dramă și lacrimi, ci cu setea aia de viață care te face să muști din fiecare secundă ca dintr-un fruct copt, să nu lași nimic pe tavă.
Așa că, ce o să faci cu timpul ăsta pe care îl ai?
O să te târăști prin el ca un biet vermișor așteptând să fie călcat?
Sau o să te ridici și o să faci fiecare zi să conteze?
În loc să te complaci în mediocritate, dă-i bătaie. Schimbă ceva.
Știu ce gândești: „Ce pot face eu? Sunt doar un om.”
Ei bine, tocmai aici greșești.
Nu ești „doar” un om sau oamă.
Ești rezultatul a miliarde de ani de evoluție, ești scânteia care poate aprinde un incendiu, ești cel sau cea care poate scrie o poveste, lăsa o moștenire, schimba o viață.
Și poate că în schema grandioasă a cosmosului nu contează, dar în lumea ta, în viața ta, tu ești totul.
Deci, stai drept. Trage aer în piept.
Trâiești, bătăile inimii tale sună ca un marș triumfal.
Nu lăsa frica de moarte să-ți fure dragostea de viață. Pentru că la sfârșitul zilei, când vei privi înapoi, vei vrea să știi că ai lăsat în urmă ceva mai mult decât un morman de zile neînsemnate.
Luxul pe care nu ți-l poți permite
Ce frumoasă e frica, nu-i așa?
Cum te paralizează ea, te ține în loc, îți aduce mii de scuze de ce nu poți face asta sau aia. „Nu acum”, îți șoptește ea. „Mai târziu.
Când va fi momentul potrivit.”
Serios? Momentul potrivit?!
Hai să-ți deschid ochii: momentul potrivit e o fantomă, un miraj în deșert.
Ești îngropat(ă) până la gât în temeri: de eșec, de judecata celorlalți, de succes chiar.
Da, ai auzit bine.
Unii se tem de succes la fel de mult cum se tem de eșec, pentru că succesul aduce așteptări, responsabilități, scoate la iveală toate micile imperfecțiuni pe care frica le-a ținut ascunse.
Dar aici nu e loc de frică.
Te-am adus prea departe pentru a te lăsa acum să te scufunzi înapoi în mlaștina de îndoială și auto-victimizare.
„Life’s a bitch, and then you die” – mai ții minte?
Nu ai timp să te joci de-a v-ați ascunselea cu curajul tău.
Frica e un lux, și nu ești așa bogat încât să ți-l permiți.
Eșecul e doar un semn că ai încercat, că ai făcut un pas în afara cutiei tale confortabile.
Fiecare eșec e o cicatrice de onoare, o poveste de spus, o lecție învățată.
Eșecul nu e fatal, dar evitarea lui este. Dacă nu eșuezi niciodată, înseamnă că nu ai trăit niciodată.
Priveste în jur, privește-ți frica în față și spune-i: „Nu azi.” Și apoi mergi mai departe, pentru că nu ai timp de pierdut.
Ai o viață de trăit, o lume de văzut, greșeli de făcut și victorii de sărbătorit.
Frica… e doar un praf în ochi, și tu ai prea multe de făcut pentru a-ți permite luxul de a sta cu ochii închiși.
Acum, șterge-ți transpirația de pe frunte, îndreaptă-ți spatele și pregătește-te să faci zgomot în lumea asta.
Muuult zgomot.
Gândește-te la frică ca la o bătălie internă între cine ai fost și cine ai putea să devii. Între confortul de a sta pe loc și aventura de a avansa.
Acum, lasă toate astea să se așeze. Respiră adânc și simte cum se dizolvă îndoiala, cum se evapora frica.
Și nu te opri aici.
Lasă fiecare zi să fie un manifest împotriva fricii.
Lasă fiecare acțiune să fie o declarație de independență.
Nu permite fricii să-ți scrie povestea.
TU ești autorul, tu ții penița, tu alegi cum se desfășoară povestea.
[IG]